”Omar și diavolii” titlu de film?

0
1489
Omar si diavolii
Coperta landscape Omar si diavolii

”Omar și diavolii” nu este vreun titlu dintr-un recent blockbuster produs de studiourile de la Hollywood, nu, este cea mai recentă proză a unuia dintre scriitori români, craioveanul Dan Ciupureanu.
_________________________________________________________________

Dan Ciupureanu, s-a născut la Craiova, a primit marele premiu „Vinea“, la secțiunea debut, în 2014, și premiul de debut al revistei „Tiuk“, pentru volumul de poezii „Efectul calmantelor“, în prezent trăiește la Paris, Franța.

Pe lângă Efectul Calmantelor, craioveanul a mai publicat „Liderul grupei mici de la grădinița de stat nr.2“ (Editura „TracusArte“, 2015“) și „Les jeux paralympiques“ (Edition „Edilivre”, Paris, 2016).

11264806_10204160606485508_3345335832156279214_nDan Ciupureanu face parte din noul val al scriitorilor români, care promite, abordând stiluri și teme diferite, ieșind din tiparele de conservatorism și plafonare repetitivă.

Se pregătește un turneu de lansare al cărții în mai multe orașe din țară, printre care și Craiova, orașul natal al scriitorului.
Publicăm mai jos un fragment din proza ”Omar și diavolii”:
Omar si diavolii
La metrou căutam o stație care se afla într-o buclă. Ca s-o activez, trebuia să recit o poezie cu mai multe înțelesuri. Bucla s-a declanșat și-am coborât într-o apă, de unde am luat o barcă de hârtie – am vâslit în direcția lunii (vâsleam în cerc), barca se îmbiba cu apă. Metroul s-a oprit lângă mine și-am recitat ca să ajung acasă.

”Am cheltuit o grămadă de bani – sunt dator la bancă. Sunt într-o situație aparent fără ieșire. Sunt un bou. Am încercat să fac credit la altă bancă, să acopăr, dar n-am reușit. Roxana s-a întâlnit cu Laur și s-a convins că m-am schimbat – vrea să vină cât mai repede. Vorbesc cu tata să-i ia bilete de avion și să i le dea când va urca la noi. Tata e de acord și chiar o face. Roxana mă sună și-mi spune că avionul aterizează la ora opt la Paris. E unșpe și ceva – sunt la serviciu.  Laur mă întreabă când ajunge Roxana ca să o ia cu mașina de la aeroport, îi spun că la opt seara. Îmi zice că poate la opt dimineața, că nu e nici un avion la opt seara. Să-mi trag una! Laur pleacă în grabă. Sunt acasă, e șase și ceva. Laur mă sună să cobor că a adus-o pe Roxana. Inima-mi bate cu nervi, isterică – cobor câte trei trepte. O văd – e tunsă bob. La ce oră ți-am zis eu că ajung? mă întreabă nervoasă.  La opt seara. Ți-am zis la opt dimineața, idiotu’ dracu’. Vino să te pup! Lasă-mă-n pace că sunt nervoasă! Ești un idiot. Știi cum e să stai în aeroport patru ore fără telefon, fără bani și să crezi că nu mai vine nimeni să te ia? Îmi pare rău, mami. Îți pare, pe mă-ta! Eu v-am lăsat, copiii, zice Laur, că am treabă, nu pot să mai stau. Mersi mult, Laur! Scuză-ne! Hai, nu vă mai certați, acum totul e bine. Trec zilele astea să punem CV-uri pentru Roxana. Aha, OK. Mersi mult! Vă pup. Îi iau bagajul și urcăm cele patru etaje. Îți place? Să mor eu, nu am mai văzut apartament ca ăsta, e ciudat și nu-mi place. Văd că ai făcut curat. Dau să o sărut și se retrage. Mi-e rușine, nu te-am mai văzut de-un secol. O arunc pe saltea. Încerc să o fac să zâmbească: Roxana pe „Rexona”! Mi-e rușine, îmi zice. Sărutul și mângâierile ei inconfundabile – parcă visez. Ce-ar fi să te las acum cu ochii în soare, că nu ai venit la aeroport? O strâng de mâini și i-o bag – închide ochii și mă strânge și ea, o ridic, mă împinge pe spate. Mă trage de păr – îi strâng sânii, își lasă capul pe spate, am transpirat. Suntem săraci lipiți – am împrumutat douăzeci de euro de la Laur și am fost la magazin să facem cumpărături. Roxana a început să se obișnuiască cu mine. Sar la metrou, că nu am bani de bilet, cornurile și pâinea care rămân după micul dejun la hotel le iau acasă. Iau tot ce apuc: pachețele de unt, de cașcaval, cafea vărsată și borcănașe cu gem. În timp ce lucrez, Roxana merge cu Laur de la un capăt la altul al orașului și depune CV-uri. Nu știu cum să ies din situația asta, sunt din ce în ce mai stresat, dacă eram singur, era altceva. M-au interzis bancar, Roxana va lucra de mâine la un hotel, cu program redus – e bine și așa, decât nimic. Le-am zis să-mi dea salariul prin cec, pe numele Roxanei. Primesc scrisori după scrisori cu amenințări de la serviciile de recuperare. La serviciu, mi-am cerut banii pe concediu. Au zis că e ilegal și se mai gândesc. Nu mi-e foame, nu mi-e somn, muncesc mult și încep să uit ce fac. Laur mă așteaptă după serviciu, trebuie să mergem până la el, să-mi dea niște bani – mergem pe jos, peste Pont Marie, spre „École Militaire”. Cum ai ajuns, Bibi, în situația asta? Nu răspund nimic, îmi dau lacrimile. Când te-am adus aici am crezut că-mi va fi bine și mie, ca să-ți spun sincer. Ai venit cu un milion de frustrări din Spania, pe care mi le-ai dat și mie. De ce nu mai vii să mâncați la cantină? Hai, nu mai plânge, vedem noi ce facem. Credeam că vii cu o energie vitală care mă va stimula și pe mine. În schimb, ai venit cu o depresie cât casa și te-ai băgat și mai rău în ea. Nu te-ai acomodat aici? Ce se întâmplă cu tine? Nu e vorba că nu m-am acomodat… Așa, plângi! Plângi ca să te eliberezi, Bibi! În lunile viitoare cred că vă veți reveni cu banii, cel puțin așa ar trebui. Ai să vezi, o să fie bine. Când am venit aici mâncam sandvișuri în alimentare, mă prindeau și mă dădeau afară, nu aveau ce-mi face. Trăiam cu stresul cât casa. Or, tu nu ai trecut chiar prin asta. Ar trebui să vă reveniți, eu așa zic. Și serviciul ăla, dacă nu-ți place, poți să cauți altceva. Nu e bine să prinzi rădăcini acolo, te vei scleroza ca boșorogul ăla de la recepție, de cât timp e acolo? De douăș’ de ani? De treizeci și patru, răspund și îmi șterg lacrimile.”

Facebook Comments

LEAVE A REPLY